Cand eram mica eram foarte sensibila, plangeam din orice, eram ranita de orice, simteam orice adiere. Si acum sunt asa. Sensibila la orice adiere, dar am invatat sa rezist la orice, sa sufar in tacere si sa plang in ploaie. Poate de asta imi place sa merg prin ploaie, fiindca mi se pare ca picaturile sunt lacrimile pe care am vrut sa le vars atat de mult dar care au ramas adanc in mine. Dar sensibilitatea mea, slabiciunea mea au devenit, sau poate au fost de la inceput, radacinile monstrului pe care il vad acum in mine. Monstru care a devenit protectorul meu. Un monstru cu inima de piatra blestemat sa nu ii pese de nimic atat timp cat inca poate fi ranit. Un monstru care nu poate fi iubit. De fiecare data cand am simtit ca sunt iubita, nu mi-a pasat atat de mult de acea persoana incat sa o las sa patrunda in sufletul meu. De fiecare data cand am iubit nu m-am lasat sa patrund in sufletul ei. Si asta poate e cea mai mare greseala pe care am facut-o in viata. Plang de prea mult timp pentru aceiasi persoana. Plang pentru fiecare lucru pe care l-am facut sau nu l-am facut. Plang pentru ca nu pot sa plang. Si aceea persoana fie ea si inexistenta imi lipseste...
